Când Dumnezeu I-a creat pe TATI...

Când Dumnezeu i-a creat pe TATI, El a început printr-un contur prelung. Un înger, ce se tot învârtea pe-acolo, L-a întrebat:

- Ce fel de TATĂ mai e şi astă, Doamne? Dacă pe copii îi vei face de-o şchioapă, de ce-i faci pe TAŢI atât de înalţi? Nici un TATĂ nu va fi în stare să se joace cu trenuleţul fără să îngenuncheze, nici să-l învelească pe mezin cu plăpumioara fără să se aplece, ca să nu mai vorbim că va trebui de-a dreptul să se încovoaie ca să-l sărute de "noapte bună".

Dumnezeu a zâmbit şi a răspuns:

- Da, dar dacă îl fac după măsura unui copil, la cine vor mai putea privi în sus copiii?

Şi când Dumnezeu a modelat mâinile TATĂLUI, le-a făcut mari şi late. Îngerul a dat trist din cap şi a murmurat:
- Oare Te-ai gândit bine, Doamne? Îţi dai seama ce faci? Mâinile mari sunt întotdeauna aspre, şi nu de puţine ori stângace, mai ales dacă e vorba să prindă scaiul de la pampers, să încheie nastureii de la jacheta băieţelului, să lege fundiţele din codiţele fetiţei sau - mai rău! - să scoată aşchia ce i-a intrat mezinului în deget când îşi cioplea bărcuţa...
Dumnezeu a zâmbit din nou şi a răspuns:
- Ştiu, ştiu, ai dreptate. Dar vezi tu, mâinile acestea sunt încăpătoare, în ele are loc aproape orice - de la toate nimicurile din buzunarul băieţelului, până la toate figurinele de hârtie ale fetiţei, plus sfori, şuruburi, cuie... În acelaşi timp, însă, ele sunt suficient de primitoare, că în căuşul lor să se cuibărească faţa unui copil.

Apoi Dumnezeu a modelat picioare lungi, un bazin îngust şi umeri laţi şi puternici. Îngerul privea aproape îngrozit la noua creaţie.
- Nu, nu se poate, Doamne! Dacă se aşează şi vrea să ia copilul în braţe, o să-i cadă printre picioare, că ai uitat să-i faci o poală!
Zâmbind, Dumnezeu a răspuns:
- MAMA, da, ea are nevoie de poală. În schimb TATĂL are nevoie de umeri puternici ca să împingă maşina la nevoie, să-şi sprijine fiul în timp ce-l învaţă să meargă pe bicicletă sau să susţină un căpşor adormit în drum spre casă după o plimbare mai lungă în răcoarea serii.

Când Dumnezeu era pe punctul să finiseze picioarele ce urmau să intre în cei mai mari pantofi ce au existat vreodată, îngerul nu s-a putut abtţne să nu remarce chicotind:
- Nu-i drept, Doamne! Chiar crezi că lăboacele astea se vor putea coborî din pat în miez de noapte când bebeluşul plânge în leagăn? Şi cum crezi că va putea păşi un TĂTIC cu asemenea picioare printre jucăriile răsfirate pe covor, fără să zdrobească una sau două sub pasul lui greu şi apăsat?
Dumnezeu a zâmbit din nou şi a răspuns cu aceeaşi răbdare si întelegere în glas:
- Se va descurca, ai sa vezi... În plus, îl va putea duce în spate pe Prâslea, care vrea sa calareasca prin gradina, sau, la o singura bataie de picior, va putea speria soriceii din casuta de vacanta... Si apoi, care copil nu se va bucura sa încerce pantofii "uriasi" ai TATALUI, anticipând nerabdator ziua când va fi si el la fel de mare ca TATA?

Dumnezeu a lucrat toata noaptea, dându-i TATALUI cuvinte putine, dar un glas ferm si plin de autoritate si doi ochi care, desi pot sa vada absolut totul, ramân blânzi si întelegatori... În cele din urma, chiar în ultima clipa a creatiei, a adaugat lacrimile. Dupa care S-a întors încet spre înger si, privindu-l cu aceeasi blândete pe care o pusese în ochii TATALUI, l-a întrebat:

- Ei, acum esti multumit? Un TATA iubeste la fel de mult ca o MAMA. Inima lui este la fel de sensibila, dragostea lui - la fel de nemarginita.

Îngerului nu i-a mai ramas nimic de spus.