"Alo, Centrala?!"

Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădiţa aceea din lemn lăcuit, montata în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" şi nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l ştie. Alo Centrala putea să-ţi spună numărul oricui şi în plus, ora exactă. Experienţa mea, cu acest duh închis într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniţă, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă şi nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune.

Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat până am ajuns la scară. Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului şi l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau două, apoi o voce joasă şi clară mi-a ajuns la ureche: "Centrala." "Mi-am rănit degetul..." - m-am smiorcăit eu în telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audienţă. "Mămica ta nu este acasă?"- urma întrebarea. "Nu este nimeni acasă în afară de mine..."- am bolborosit. "Îţi curge sânge?" - m-a întrebat vocea. "Nu," - i-am răspuns. "M-am lovit cu ciocanul şi acuma mă doare tare rău..." "Poţi să deschizi răcitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus că pot. "Atunci ia de acolo o bucăţică de gheaţă şi ţine-o lipită de degeţel," - spuse vocea.

Dupa aceea am început să chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecţia de geografie iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia. M-a ajutat şi la matematică. Ea mi-a spus ca veveriţa pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănânca fructe şi alune. 

A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat "Alo Centrala" şi i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat şi a început să-mi spună lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniştească. Am întrebat-o, "De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos şi aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârşeacă într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?" Cred că ea mi-a înţeles afectarea, pentru că mi-a spus încet, "Wayne, ţine minte întotdeauna, că mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta."

Altă dată la telefon, "Alo, Centrala!" "Centrala." - mi-a răspuns vocea cunoscută. "Cum se scrie cuvântul fix?" - am întrebat-o.

Toate astea se întâmplau într-un mic orăşel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celalalt al ţării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea. "Alo Centrala" rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastră casă. N-am mai încercat să fac acelaşi lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuinţa nouă.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversaţii din copilărie m-a urmărit pretutindeni. Adesea, în momente de incertitudine şi neputinţă mi-am reamintit acea seninătate şi sentiment de siguranţă, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoare de înţelegătoare şi bună la suflet trebuie să fi fost ea, ca să-şi piardă atâta timp cu un mic băieţel ca mine.

După câţiva ani, am făcut iarăşi drumul către Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orăşelul nostru de baştină şi am spus:"Alo Centrala!"

Miraculos, am auzit aceiaşi voce joasă şi clară, pe care o cunoşteam atât de bine. "Centrala." Nu plănuisem asta dar m-am auzit spunând: "Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?" O pauză lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns, "Cred că degeţelul tău s-a vindecat până acum." Am râs, "Deci tu eşti, într-adevăr, " - i-am spus. "Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea." "Iar eu mă-ntreb," - zise ea, "dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii şi aşteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi..." I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor şi am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora. "Cu plăcere," - mi-a spus ea. "Întreabă de Sally."

M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la "Informaţii".  Am întrebat de  Sally. "Sunteţi un prieten?" - m-a întrebat. "Da, un foarte vechi prieten...Wayne..." "Îmi pare rău să-ţi spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă." Înainte de a apuca să agăţ receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus că te cheamă Wayne?" "Da" - i-am raspuns. "Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hârtie în caz că ai să suni. Ţi-l citesc". Mesajul ei era, "Spune-i că sunt şi alte lumi în care se poate cânta. El va şti la ce mă refer." I-am mulţumit şi am atârnat receptorul. Ştiam la ce se referea Sally.

Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva.

A cui viaţă ai atins-o astăzi?